Totul a
început într-o ploioasă zi de vară, răcorind pe cele dinainte. Cei nouă
prieteni temerari, plecați pe alte meleaguri în căutarea aventurii, purced în
aflarea unor noi poteci de vis.
Și pentru că orice aventură, lasă în urmă și ceva veșminte
murdare, în locul de odihnă aflând o vâltoare, vârtelniță sau cum s-o mai numi
ea, trecură la primenirea veșmintelor.
Apa, leagănul vieții, bună de ostoit setea, primenit hainele
drumeților și de pregatit mâncarea deopotrivă, îi va însoți pe drumeți pe
drumul spre câmpie.
Lină uneori,
căzând cu vigoare de la înălțime, alteori.
vijelioasă,
dar imperturbabilă,
își va continua drumul doar de ea știut în reunirea cu alte
surate, spre marea cea mare.
Tărâmurile înalte, lăsate în urmă,
alintate de pașii celor nouă, le ofeririră un însorit "Bun
Rămas!"
Și unde ar putea șade mai bine un explorator să-și
odihnească trupul, decât la hanul pionierilor.
Se-ntinse masă mare, cu bucurie,
bucate și licori fel de fel. Și cum lungă fuse ziua, soarele
amurgi peste han,
un scurt taifas de seară și la somn.
Pleoapele grele, le închise tuturor ochii și căzură într-un
somn greu și obscur. Toți visara același lucru, ca aievea.
O bătrână vrăjitoare, pe care cutezaseră s-o întrebe
direcția spre marele Vârf, îi canonise să adune rouă din cele șapte lacuri, ca
să primească încuviințare pentru a putea păși pe poteca spre Vârf.
Așa că dis-de-dimineață, călătorii noștri, porniră prin
aburii ploii molcome de la ivirea zorilor.
Urcară într-un leagăn-scrânciob, care îi cărară, hăăt,
departe în creierii munților.
De aici la pas,
spre marea aventură de azi, spre mulțumirea vrăjitoarei.
"Trei frați pătați" le însoțiră drumul.
Începe urcușul spre primul lac,
un par cu multe săgeți care parcă e pus să te facă să fii
atent încotro o apuci, le indică direcția cea bună.
Cu toată povara dată de vrăjitoare, ei încă pot zâmbi.
Mici furnicuțe, par oamenii, pe spinarea gigantului pietros.
Cu pași mici,
printre floricele, mii,
stâncării,
ajunseră la primul lac, "Cel de jos"- Dolnoto.
Apoi, mai sus,
spre cerul azuriu, prins parcă în grădina de stânci.
Apa din lacul de sus, șiroieste vâjâind la vale, în graba
numai de ea știută, răcorind rădăcinile florilor, venite parcă, la întâlnirea
cu micul pârâu.
Cale lungă, stăbătură azi!
O ofrandă a unui cavaler, pentru prințesa lui.
Pe ici, pe colo, ies la iveală marile frământări din
adâncuri.
Lacul doi, al "Peștelui"- Ribnoto,
se dovedește că nu-și dezminte numele.
Întinderi de apă, cât vezi cu ochii.
Grădina de flori a munților.
Un refugiu uitat în singuratatea stâncilor.
Trecură și printre lacurile "Trifoiul"-
Trilistnika,
și cele "Gemene"- Bliznaca
Și călătorul mai trebuie să se și odihnească.
Ajunși pe malul unuia din lacuri,
o mică aducere aminte.
Printre flori,
mici cascade,
prin care apa se scurge dintr-un lac în altul,
ajungem pe malul "Rinichiului"- Babreka,
unde doi căluți pășteau liniștiți,
călătoria e aproape de final.
Privind spre terasele de mai jos,
se pregatesc de ultimul asalt, trecând pe langă o cascadă
viguroasă.
Mulți călători pe potecă, peisaje amețitoare la propriu,
ajung pe ultimul nivel, unde se găsesc lacurile
"Ochiul"-Okoto și "Lacrima"- Salzata.
Trec apoi prin "Țara lui sfarmă-piatră",
acoperișul celor șapte lacuri
și iar pe potecă, alta acum, să le fie pierdută urma.
O ultimă privire spre lac
și scăpați de sub pânda vrajitoarei, parcă și peisajele se
îmbunează.
Urmară un pârâiaș, care mai apoi, unit cu alți confrați, vor
cădea de pe o stâncă, formând o frumoasă cascadă, ultimul tel de azi al
drumeților.
Apucară poteca de coborâre,
prin câmpuri de floricele,
spunând "La revedere!" vârfurilor cele înalte.
Ajunși într-un loc de refugiu, zărira printre brazi, cascada
Skakavița.
A doua zi dis-de-dimineață, își luară rămas bun de la hanul
pionierilor,
văzură în drum un balaur răpus în luptă de un cavaler
vrednic, aruncând apă fierbinte peste tot, mai-mai de-ar scăpa.
Un ciudat mijloc de deplasare le atrase atenția.
Lăsară carele la poalele muntelui și începură marele urcuș
spre înaltul vârf.
Trecură prin porțile muntelui,
spre locul de odihnă de astăzi,
înconjurați de mari stânci macinate din munte.
Un nou han, se pregătea să-și primească călătorii obosiți la
odihnă.
O mică oază albastră, lângă adăpostul din astă seară,
unde își ușurară desagii, o privire în jur,
apoi spre culmi, spre marele Vârf.
Un adăpost solitar și mulți "ochi albaștri" ai
muntelui.
Apoi peisajul se schimbă brusc, stâncăriile mărunțite de
cine stie ce lupte și frământări, luând locul ierbii și florilor.
Doar un lac face notă aparte,
prins în strâmtoarea de nepătruns, a miilor de pietre
colțuroase.
Trecură pe lângă un alt refugiu, cu promisiunea că-l vor
vizita la coborâre.
Cărarea deveni anevoioasă,
norii se lăsau spre vale prevestind ploaia.
O privire spre locul unde stau cuminți bagajele lor cele grele,
arată că urcușul e aproape de final.
Ultima redută, ultima zvâcnire a muntelui de a le face grea
munca.
Un alt lac, cuprins de creste.
Mai e puțin.
Și mult până jos.
Un ultim efort.
Victorie!
Vârful a fost cucerit, acum se delectară cu zările ce se
așează, toate, la picioarele lor.
Și cum natura supărată parcă, de triumful drumeților noștri,
trimise ploaia și-i fugari mai jos în refugiul unde sărbătoriră victoria.
Acum, încet la vale,
obosiți de urcuș,
dar fericiți de isprava lor,
între timp vremea începe să se-mbuneze,
o căprioară le încântă privirea,
încă un dagherotip, piedică în calea uitării.
Apare și perechea căprioarei.
Peisajele întâlnite la urcare, se derulează acum, cu cerul
mai optimist.
Apare și destinația de azi, adăpostul de seară.
Ce poate fi mai plăcut, decât o seară cu prietenii, depănând
amintiri.
Și așa se încheie o altă aventură, pe meleaguri străine,
unde natura a conspirat la reușita unei drumeții reușite.
