Se cheama ca omul e guvernat de doua chestii opuse: cica una buna si una rea.
Povestea mea incepe de la un moment de entuziasm "incapatanant". Poate ziceti ca bat campii, sau nu cunosc limba romana.
Dupa o tura de "verificare" a tehnicii si a fizicului meu, in care pe scurt, am reusit sa parcurg 73 km pe bicicleta prin interesantul peisaj dobrogean.
Plecand mult prea tarziu, dupa toaate canoanele unei excursii de succes, la ora 13 eram pe malul drept al Dunarii, la I.C.Bratianu.
O.K., la drum. Zic, daca tot merg lejer, (drumul fiind parcurs de multe ori cu mijloace mecanizate, poluante, na bataie, na bataie, urat,rau, distrugator de planeta!) hai sa vizitez cetatea Dinogetia, pe langa care am trecut de multe ori si pentru care am luat multe "bobarnace" de-alungul timpului.
-"Cum n-ai fost la Dinogetia"? n-am fost, scuze
Aaa, sunt putin incoerent si uituc. Ziceam de caracterul dual al omului in unele situatii, sau de un anumit gen.
Eu nu am fost un admirator al peisajelor dobrogene, cu toate ca existenta mea s-a intersectat cu aceasta zona geografica, zicand ca acele "dealuri" nu pot oferi ceva nou si extraordinar.Datorita
mecanturistilor, am descoperit frumusetile "aridului" dobrogean. Si cumva dualitatea nu e asta, cea descrisa mai devreme, ci faptul ca am parcurs cu bicicleta, doar distanta serviciu-casa si retur, adica 13 km. Acum, facand un experimental drum "lung".
Pe de cealalta parte, prinzand curaj, hai sa fac mai mult. Si asa s-a nascut ideea turei pe care o voi prezenta aici.
Revenind la "verificare", dupa Dinogetia, unde am intalnit un custode batran, in pragul pensiei, nemultumit de modul de salarizare, un om blajin care ingrijea o mica "menajerie" de pisoi si catelusi, aruncati prin zona de cei care vroiau sa se lipseasca de ei, sau poate auzisera ca aici vor fi bine primiti si ingrijiti.
Locuri incarcate de istorie , napadite de iarba si vegetatia actuala, un plasture vegetal, acoperitor de "rani" vechi si noi.
Apare si un zid refacut, dovada a "vremurilor de mult apuse".
Depasesc pe rand cateva localitati tulcene, arse de soare, cu strazi pustii, normal, cine e nebun ca mine sa mearga pe strada la 33 de grade celsius.
La iesirea din Luncavita spre Cetatuia, ma opresc pe malul unui lac, unde vad cateva familii de lebede.
Ajung la destinatia propusa(sincer nu credeam sa ajung), fac un popas mai lung, unde mananc si ma "rehidratez" cu 2 beri, cea de-a doua mi-a iesit pe nas pe drumul de intoarcere. Ei si acum inapoi acasa.
Trec pe langa un camp, unde cineva a plantat cateva randuri de flori frumoase.
Ratez fotografierea unei pupeze, prima pe care am vazut-o in mediul natural, apoi si un fluture frumos, ma intorc la drumul meu care devine din ce in ce mai lung. Succesiunea de dealuri si vai ma stoarce de energie, la fel si caldura torida, care odata cu trecerea timpului si apropierea de apus, devine mai suportabila.
Asa se incheie cu bine tura de "verificare". Cea adevarata de abia acum vine.
Intr-o discutie cu o colega din Mecanturist promit ca vom face o plimbare cu bicicletele. Asa se naste o tura care ma va marca prin frumusetea locurilor vazute.
Stabilim ora de intalnire 8:30 la bacul din Braila. Zis si facut. Ea propune o tura pe traseul de cicloturism marcat in culmea Pricopanu, iar eu plusez, sa continuam drumul pana la lacul Iacobdeal.
Trecem Dunarea, ma mir ca la bac nu platim nimic, la Galati taxa e 1,5 lei, si de la Smardan pornim pe sosea in lunga aventura care va dura cam 13 ore. La Macin facem un mic popas, ma gandesc ca la intoarcere sa vizitam si cetatea din zona si mergem mai departe in drumul nostru.
Iesim din oras,apar si muntii,
apoi iesim din drumul national si facem stanga pe un drum pietruit de cariera.
Ajungem la o mica intersectie unde un indicator ne indica ca traseul poate fi urmat si la stanga, spre manastirea Izvorul Tamaduirii si la dreapta.
Colega mea stie ca trebuie s-o luam la dreapta, eu stiam din ce-am citit ca trebuie facut stanga. Urmam dreapta pe principiul drumului stiut, pe un drum de pamant dar bun. In stanga muntele care sta sa fie inghitit de uriase pasari de fier, care smulg si macina granitul dobrogrean.
Deviem putin de la traseu, sa vad un teren imprejmuit ca ranch-urile americane.
Peisajul incepe sa devina interesant, aparatul foto trece la treaba.
De aici incepe traseul propriu-zis, cu un urcus pronuntat.
Intalnim si primul marcaj.
Apoi panoul cu informatii despre traseu.
Apar stancile, peisajul devenind interesant si salbatic deopotriva.
Cu toate ca peisajul avertizeaza ca va veni toamna,
mai sunt flori si tufe care se incapataneaza sa ramana verzi si colorate.
Urcam incet,altitudinea creste si ea usor, nici nu zici ca nu suntem undeva la vreo 2000 de metri.
Apar forme ciudate sapate in granitul dobrogean.
Colega mea de drum ma face atent ca suntem la prima intalnire cu fauna Pricopanului.
O testoasa mica-mica, deranjata de intrusii care n-au ce face si ii tulbura linistea.
Printre vai se vede si podisul de unde am venit.
Gasesc si primele garofite de Macin.
Apoi fac cunostinta cu "crocodilul" ramas impietrit de cine stie ce vrajitoare sau baba cloanta malefica, taman aici in muntii Macinului.
Un copac in mijlocul unui lan, dovedeste ca Dodrogea nu e chiar asa arida cum se spune.
O piatra cioplita, pare-se un vechi altar de sacrificiu pagan.
In lateral dreapta de drum, intalnesc singurul izvor de pe traseu.
Ajungem la un loc de odihna amenajat, lasam "caii" si urcam spre varful Piatra Raioasa. Urcusul devine greu, traseul urcand cam pieptis. Intalnim si o testoasa adulta. Oare cum a ajuns asa de sus?
Ajunsi sus perspectiva se deschide panoramic, spre Macin, Braila, Galati, Reni.
Pietre rotunjite sau ascutite fac interesant peisajul crestei Pricopanului.
Si cum tot ce urca trebuie sa si coboare, ne dam jos de pe "Piatra Raioasa", la locul de odihna unde luam pranzul carat in rucsacuri. Pentru ca vrem sa ajungem si la lacul Iacobdeal, coboram pe unde am urcat ajungand in drumul national. Pe drum oboseala si indoielile isi spun cuvantul asa ca in dreptul hanului Angelo de la intersectia spre Greci, oprim un localnic care ne da informatii despre pozitia lacului si ne asigura ca avem ce vedea.
Ajungem la intersectia spre Turcoaia, drumul pe care trebuie sa intram.
Stiam ca undeva trebuie sa facem stanga, gasesc un drum dar nu e cel bun, asa ca mergem mai departe. Vine si intersectia cu pricina, intram pe un drum de cariera doar pietruit si dupa ruinele unei vechi cariere si un mic urcus ajungem la lac.
Uaaau! Un mare ochi verde-smarald se ascunde intre stancile din jur, de zici ca esti undeva la munte sus.
Frumos loc, ne odihnim putin, facem poze, o turma de oi si capre aduse la adapat ne privesc curioase.
Ei si acum urmeaza lungul drum spre casa, aproape 33 de km. Aproape de drumul principal spre Turcoaia, unul din cauciucurile coechipierei mele cedeaza, intepat de un tep vegetal, "cornul babei" zice un localnic pe care l-am oprit sa ne ajute cu o pompa. A mea nu se potrivea la ventil. Asa ca pierdem ceva timp sa facem pana.
Rezolvam pana, multumim omului si plecam spre casa. Drumul pare tot mai lung, singurele lucruri care mai reduc din oboseala sunt scaderea temperaturii care deocamdata e placuta si un superb apus.
La hanul Angelo oprim un pic pentru realimentare cu apa, chelnerii asteptand nuntasii cu masa frumos aranjata.
Soarele se duce incet-incet la culcare, fara sa-i fie mila de noi ca ne lasa sa pedalam pe untuneric spre casa.
Evident, amurgul lasa loc intunericului care ne prinde pe drumul dintre Macin si Smardan, zona total neiluminata. La lumina farurilor parcurgem sleiti de puteri ultimii kilometri, dupa o frumoasa tura de sfarsit de vara calendaristica. Pe bac, spre Braila ne mai adunam forte sa ajungem pana la masina. Gata cu pedalatul!
Privim cum se apropie lumina becurilor de pe malul brailean al Dunarii. Privim in urma la cei 80 si ceva de kilometri parcursi (ciclocomputerul meu disparand subit la un popas ofranda Pricopanului).
"S-am incalecat pe-o sa(de bicicleta) si v-am spus povestea-sa"
