Hoinar,
hoinar prin viaţa, printre sentimente, hoinari printre visuri, eşecuri, neîmpliniri, orbiţi de dorinţa, omul,
fiinţa zis raţională, vârful lanţului trofic, uneori îngenunchiat de mici
interese meschine, arată adevarata fiinţa umană, slabă, fără apărare în calea
furtunilor vieţii, cu ţeluri măreţe, nici de el inţelese uneori, în
complexitatea şi simplitatea lui, in tendinţa lui ancestrală spre absolut.
Cineva işi
punea o întrebare existenţială: “de ce urcam muntele?”. Poate pentru a ne
exorciza unele trăiri, vise neîmplinite, a scăpa de cotidian, de “obişnuitul”chinuitor
şi anost, aducător de rutina şi angoase, dar ne place să spunem; pentru frumusetea
locurilor, sport in natură, aer curat.
Totul, iniţial
un amestec total eterogen de apă şi ulei, sub actiunea unui mic amănunt,
catalizatorul, se transformă ca într-un
mic experiment într-un vâscos melanj urât mirositor.
Incet,
zorile, mijind prin multitudinea de ferestre, împrăstie uşor, negrul viselor
urâte, creând premiza unei noi zile luminoase.
Ies afară
din cabana şi lumina zorilor învăluie caldă, prin aerul ceţos, natura care parcă
doarme încă.
Azi vom
porni în marea aventură în munţii Bulgariei. Cum lumea încă mai doarme, iar şoferii
s-au dus să lase una din maşini la ieşirea din traseu, profit de linişte
şi-mi prepar ceaiul matinal afară, sorbind alene licoarea, mângâiat de primele
raze ale dimineţii, gândind la aventura ce va începe curând. Fac ceva poze în jurul
cabanei aşa ca pentru “rămas bun”.
Apoi, începe veselia, colegii mei se trezesc şi ies pe rând
afară, mâncăm, intrând în ritmul unei zile de mers pe munte.
Revin şi şoferii, îi lăsăm sa-şi mănânce micul dejun, apoi vine rândul
pozelor de grup şi desparţirea de cabana Yavorov.
Începem urcuşul domol, prin pădure, un prim stâlp indicator
ne iese in cale,
observăm că marcajele lor sunt aşezate orizontal nu vertical
ca pe la noi.
Poteca ne urca încet prin pădurea de conifere, protejându-ne de soarele ce a început deja să
ardă.
Mii de flori multicolore, ne încântă privirea.
Apar timid şi stâncile, un copac contorsionat creează un
portal, pe sub care suntem nevoiţi să trecem.
Întâlnim în traseu şi primul refugiu autentic. Adică te apără
doar de ploaie şi de vânt, podeaua fiind de pământ şi fără vreun prici. Discutăm
despre inutilitatea lui, cabana fiind foarte aproape, oferind condiţii bune de
cazare şi masă.
Încet, încet ieşim în golul alpin, zările se deschid şi
vedem cam pe unde ne va duce cărarea azi.
Un pârâiaş formează o minicascadă,
apa dispărând lent prin pădurea deasă. Admirăm iar şi iar
multitudinea de flori multicolore ce încântă ochiul la fiecare pas.
Deja se vede valea pe unde am urcat,
apoi după ce mai urcăm un pic se zăreşte cabana Yavorov,
gazda noastră din prima noapte bulgară.
Facem un mic popas într-o poieniţă, unde sunt puzderie
de genţiene.
Întâlnim primul lac din lungul şir de lacuri pe care le vom
vedea zilele următoare.
Facem cunoştinţă cu albul nefiresc al rocilor Pirinului.
Tricolorul format de flori ne întâmpină pe un petec de
iarbă.
Urcuşul devine mai abrupt,
zărim şi prima brânduşă,
în depărtări se vad munţii Rila, pe unde vom merge peste câteva
zile.
Cu toate că sunt situaţi mai la sud, pe zone însorite se
văd limbi de zăpadă.
Ehe, deja suntem sus, zările se lărgesc, stau cu ochii pe
gps să vad când eu şi majoritatea colegilor de drumeţie, ne depaşim recordul
personal de altitudine, cei 2544 de metri ai Moldoveanului.
Cu toate că şi la noi întâlneşti pe munte, puzderie de
flori, pot concluziona că această tură bulgară, a fost una a florilor şi
lacurilor.
Pădurea dispare, deja se face cald, lasând loc jnepenişului
şi stâncilor golaşe.
Micul lac pe lângă care am trecut, se vede acum micuţ de
sus.
Am ajuns la altitudinea “acoperişului” României, de acum primim “botezul”înălţimilor
bulgare.
Peisajul devine ameţitor, multe vârfuri ce depăşesc
2800-2900 de metri devin vizibile.
Pe primul vârf, facem prima poză de grup.
Prima parte a urcuşului s-a terminat, deja suntem la 2800 de
metri.
Albul rocilor devine orbitor şi căldura, devine uşor, greu de
suportat.
Când pe curba de nivel, când în urcare, oboseala îşi spune
cuvântul, aşa că se impune o binemeritată pauză de masă şi de odihnă.
Apoi iar la drum, spre un alt punct interesant din tura de
azi, aşteptat cu nerăbdare de mine, creasta Konceto. Dar înainte de a o
traversa câţiva dintre noi, ne căţărăm pe un vârf pentru poza de grup.
Acasă, inainte de a pleca, informându-mă despre traseele propuse, am vazut poze din
această creastă şi mi-a părut dificilă şi de senzaţii tari.Adevărul e, că
ajungând acolo, creasta, nu mi s-a părut aşa de palpitantă.
Ce bine mai era prin pădure, la umbra copacilor. Deja
caldura ne toropeşte şi oboseala se instalează încet, picioarele mişcându-se din ce în ce mai greu.
Dupa ce un coleg cedeaza fizic, se ia hotărârea să abandonăm
traseul propus,
adică să urcăm pe vârful Vihren, 2914 m şi coborâm ocolind
vârful prin stânga direct spre cabana Vihren, unde ajungem puţin înainte de a
se întuneca şi la limită să mai prindem apă caldă la duş.
Mă grabesc la duş, să prind ultimii zeci de litri de apă
caldă, aici începând o altă nebănuită aventură.
Întregim echipa în sala de mese, la cină, apoi o bere şi
socializare, după un lung şi obositor traseu, de fapt cel mai greu din aventura
bulgară. Ne retragem apoi în cameră, unde după câteva glume, cădem seceraţi de
oboseală.
A doua zi se termină cu amintirea unui prim traseu în munţii
bulgariei, depăşind şi recordul personal de altitudine.Un traseu frumos, nou şi
interesant.
